Celine - Hartia

Pun bileţelul roşu de-o parte, printre tabele, variabile şi grafice. Sigur îl voi recunoaşte mai târziu când voi avea trează bucuria descoperirii. Se făcuse curent, aşa că închisesem fereastra, chiar dacă fumam de zor noile ţigări light, fără gust, căci ea îmi programase o uimitoare revenire la statutul de nefumător.
Ambianţa se alcătuia din zgomote cărora timpanele mele le dădeau valenţe rutiniere: alergătură de taste, râsete înfundate, trosnituri de pahare şi întregul arsenal care trăda chef de orice : discuţii, parlamentari, mici răutăţi, toate însă departe de ecranul care le răpea libertatea…
Îmi propun să termin devreme. Erau multe lucruri de făcut. „ Ştefan, care este cea mai mare realizare a ta până la vârsta de 25 de ani?”, se precipita interogatoriul.
Pauză lungă şi obositoare… Cineva de lângă mine se foia insistent, arătând strident nerăbdarea stomacului şi a firii lui locvace. Mergem să luăm prânzul în echipă, eu prefer să comand un pachet. Munca mea printre cifre îşi urmează cursul firesc, cu suişuri şi coborâşuri. Constat în foile pe care le primisem de la institut o banală eroare de calcul. Râd pe sub mustăţi dezamăgit. „Acum trebuie să fac eu şi treaba altuia”. „Ce treabă, îmi răspundea ea, stai mereu trântit şi butonezi tastele, în timp ce toată casa cade pe tine…”
Băiatul de la livrări îşi ia cuminte banii de pe birou cu bacşişul generos, lasă prânzul în acelaşi loc şi pleacă. „Nu putea să înţeleagă momentele mele de detaşare? Străinul ăsta s-a mişcat în vârful picioarelor. E din cauza bacşişului….Dar EA?”
Sunt un om ocupat…cu idei. Munca doar mă încarcă. Ceea ce mă acaparează cu adevărat sunt sutele de cărţi cu miile de fraze care n-au fost încă scrise. Cu hârtia mă descurc greu. Îi spun ca vreau să o acopăr cu ceea ce mi-ar plăcea mie să citesc, găsindu-mă în ipostaza consumatorului de lectură. În faţa unei asemenea provocări, se sperie şi rămâne mereu albă ca varul.. Si ideile mele se nasc şi se pierd pentru că nu şi-au găsit forma.
„Dar numai ea putea să fie forma ideală a iubirii mele.” Copilă şi poznaşă, rea şi usturătoare, mieroasă şi dulce. Un cocktail efervescent de trăiri pe care deseori îmi plăcea să-l privesc doar, adânc în ochi.
Termin prânzul între două funcţii liniare, îmi iau haina, potrivesc cravata şi dau să ies din birou.
Mă loveşte atunci imaginea ei.
Priveam în jur fără a mă focaliza şi auzeam parcă ticăitul ceasului pe rubine pe care mi-l dăruise cu atâta zâmbet şi atâtea anecdote poznaşe. Şi o aminteam cum povestea, o auzeam cu respira şi toată această simbioză mă determina să mă concentrez profund pentru a-i anticipa mişcările. O vedeam seara într-o lumină de ceară citind absorbită cu volumul pe genunchi şi tresărind în încercarea mea de a domoli foşnetul paşilor, pentru a mă cuibări cuminte lângă ea, în minutele mele libere de dinaintea somnului.
Şi vorbea încântată de noile personaje descoperite aproape de urechea mea….
 - Crezi că l-a citit?
- Ar fi trebuit sa o facă până acum, au trecut mai bine de 3 ore.
- Şi atunci, de ce nu dă niciun semn?
 Editorul a părut deosebit de interesat încă din seara în care îi prezentasem colajul de pasaje pe care-l scrisesem de mână, rotund şi calm, mai bine de 200 de pagini.
Zâmbea binevoitor, etalând un chip cam efeminat, asemănător stereotipurilor, ar zice Ştefan. Mi-a luat mana într-a sa, într-un avânt de complicitate şi m-a asigurat că va acorda prioritate lucrării mele. Era a lui, de fapt, el care era al meu. Ştefan al meu.
A doua zi, o ţinută impecabilă mă aştepta galantă în faţa colegiului, între geamuri fumurii de maşină nemţească. Accept din politeţe o plimbare.
„Aveţi nişte mâini deosebit de fine, doamnă.”
„Mulţumesc, îi îngân.”
A doua zi mă invita la cină. Modul curios în care mă privea îmi amintea de noi. Primele noastre escapade de ochii curioşi, la cabane, la munte,  pe vremea când eram  doi copii nerăbdători şi ne acopeream de dulcegării la fiecare gest.
 Aceeaşi privire atentă, curioasă, caldă. Tonul se precipita uneori. Mă suna de 3-4 ori pe zi, în timp ce Ştefan abia schimba două vorbe când venea obosit doar ca să se trântească în dormitor şi să adoarmă îmbrăcat. Dacă era vorba să merg la cumpărături, îmi lăsa bani, întotdeauna mai mult decât aveam nevoie, alături de un bileţel cu scris neîngrijit: „Să-ti cumperi ceva frumos!”. Dimpotrivă, el merge cu mine la magazine, unele de care nici n-am auzit, cu lucruri de bun gust. Mă ajută cu opinii şi face recomandări. Seara când ajung, alegerea făcută anterior primeşte complimentele lui Ştefan:
„Îmi place foarte mult. Vezi ca poţi să alegi lucruri frumoase şi fără mine? Avem aceleaşi gusturi!” Zâmbeşte încântat şi mă ia în braţe.
Era în toată făptura acestui om nou în viaţa mea, un ecou a ceea ce mi-am dorit odată, aprecierea meritelor până la exagerare, complimente fugare din priviri, libertate de mişcare prin toate colturile, fără să fiu etichetată ca „mondenă” sau „rustică”, surprize spontane şi declaraţii copilăreşti.
El? Un boem cu bani. Eu? M-am definit prin prisma lui Ştefan. Fără sa-mi dau seama, mă schimbasem ca urmare a suitelor de alegeri pe care le făceam, cenzurându-mă pentru a nu cădea în ridicol, lângă un el mereu la patru ace, prezentabil şi amabil cu toată lumea. Lipsa lui de timp mă făcea uneori să merg singură la film sau să-mi trăiesc singură filmul vieţii. Prea mult din timpul meu erau întâlniri de afaceri, prea mult ţineam în dulap rochiţele înflorate, balerinii roz pe care îi purtam bucuroasă în vacanţe. Oricând altcândva, mă încorsetam în taior, la colegiu, dar şi în întâlnirile cu Ştefan  în oraş, la restaurante pretenţioase, mereu frecventate de feţe importante pentru munca lui. Escapada din toate aceste cenzurări pentru Ştefan era scrisul. Pentru mine ar fi trebuit sa fie el cu tot ceea ce am iubit.
Toate aceste trăiri au intrat la apă în două cuvinte scrise pe un bileţel roşu.
Maşina mergea mai împleticită ca un olog. Telefonul sună scârţâind sângeros prin mine. E de la birou. Am omis completarea foii de activitate. Mă întorc. Cu privirea pe trotuar printre lujerii cu petale ai unei florărese masive.. Cer trandafiri. 13, albi neapărat. Doar roşul pătratului de hârtie pătează puritatea lor. Doua cuvinte : „Te iubesc”. Azi împlinim 5 ani.
La birou nu mai era nimeni. Luminile stinse şi hârtiile mele pe masă. Iau un formular dintr-un teanc şi-l scriu pe nerăsuflate, biletul meu de ieşire către ea. Curând se vad luminile casei.. Jos e aprins felinarul. Mă aşteaptă. Precis e în camera noastră, umplând atmosfera. De parfum şi zâmbet poznaş. Vreau să parchez când privirea mea se loveşte de două umbre. Stăteau îmbrăţişate şi se sărutau.. Pe pragul nostru. O clipă i-am văzut doar, ea cu parul lung şi drept, ochii adânci şi negri…
Scârţâit de cauciuc şi cei doi tresar…aşa cum m-am trezit eu dintr-un vis. Când am devenit străini? Se plângea ea, în orele de reproş, de singurătate în doi.”Când, ii răspundeam, că eu nu am timp să fiu singur.” Ea întoarce privirea ei în care-mi plăcea să mă uit pe mine însumi. Adierea serii şi mângâierile felinarului pe obraz o făceau aşa de frumoasă……Se uită la mine, mă vede furios, dar nesigur.
„Ştefan!”…mă trezeşte din reverie…Eu eram acela pe care-l striga şi care trebuia să o împartă? Nu mă mai regăsesc privind de la volanul maşinii….a cui era această inimă galopantă care se zbătea să-mi iasă din piept în mâinile ei care mângâiau pe altul? Ale cui sunt aceste gânduri de deşertăciune a unei iubiri care s-a stins surprinzându-mă ca spectator? Ce-aş fi vrut să o întreb? O mie de lucruri şi mimic. Îl şterg pe acel intrus din imaginea mea. Şi o văd doar pe ea, controlată, oarecum rece,  iar ochii…ochii nu-i aparţineau, era în ea o altă făptură care se trezise şi pe care nu o cunoşteam. Eu am chemat-o peste iubirea mea? Îmi plâng ochii în suflet de ceea ce văd, figura feminină mă răneşte cu fiecare linie a feţei… Voiam să mă agaţ de fiinţa dragă care-mi rămăsese în amintiri. Şi m-am simţit străin…şi as fi vrut ca acum să fie ieri când o ţineam cu mine în fiecare bucăţică de suflet.
Apăs pedala şi accelerez timpul plutind printre umbrele realităţii din somnul căreia m-am trezit….
- Mulţumesc pentru flori. Cei de la descarcerare le-au găsit intacte pe banchetă.
- Erau pentru tine?, mă mir eu.
- Sunt soţia ta.
- Deci iţi plac florile…şi mie! Cine e domnul?
- Editorul…
- Lucrează ore prelungite, văd. Eşti scriitoare? Ai putea sa-mi rescrii memoria…
Replica mea loveşte neaşteptat, însă efectele sunt mascate în spatele unui sfat pripit:
- E târziu deja şi doctorul ţi-a interzis să te oboseşti
Cei doi pleacă, iar eu sunt străin de mine. O văd cum se duce şi aş fi strigat-o cu numele sufletului meu să fi ştiut că-mi va răspunde, întorcându-se din călcâi către inima mea. Tăcere obositoare peste camera albă.
 Vine o figură la costum cu ecuson să-mi afişeze amabilităţi. Îmi lasă un dosar cu hârtii.
- Ia astea, zice. Erai cel mai bun om al meu şi-ti făceai treaba, deşi nu ne-am cunoscut până acum. Dacă femeile nu te ajută, poate munca o sa-ti împrospăteze memoria.
Zâmbeşte binevoitor. Picioarele o sa te ţintuiască de pat o vreme, adaugă descoperindu-mi ghipsul care-mi cuprindea şi bazinul, dar când iţi revii, poţi intra oricând pe uşa noastră. Căci  acolo eşti ca acasă. Mai ştii matematica, nu-i aşa? Vrea să glumească. Lovitura la cap pare serioasă!
Dau peste formule pe pagini datate care se derulau precum viaţa mea. „Cu asta mi-am petrecut ziua de luni, aici scrie ca formula pentru matrice am dibuit-o intr-o joi…”
La pagina unei vineri 13 găsesc un bilet roşu. Îl deschid, „te părăsesc”, îmi urla.
- Care este cea mai mare realizare a ta la 25 de ani?, mă întreabă doctorul, preocupat de memoria mea.
- Să fiu singur, acum am timp.

Share This

Acest articol a fost publicat Marți, 10 Februarie 2009 la ora 16:55 in categoria Valentine's break-up, Dragobete make-up. Poti urmari comentariile la acest articol cu ajutorul feed-ului RSS 2.0. Poti sa comentezi si tu, sau sa pui un trackback pe site-ul tau. Tipareste acest articol