Klara - The saddest story of my life

Cea mai marcanta poveste de dragoste pe care am trait-o a fost cu persoana pe care am iubit-o cel mai mult. Dar mi-am dat seama de asta prea tarziu…exact cum suna acea vorba conform careia ,,nu iti dai seama ce ai langa tine decat cand este prea tarziu”. Am fost de 3 ori impreuna, dar in primele 2 dati eram doar niste copii, iar despartirile au avut loc din motive la fel de copilaresti. A treia oara am simtit intr-adevar ca ne regasisem unul pe celalalt si ca toate suferintele, dar si toata iubirea isi aveau atunci un rost. Iubirea dintre noi a fost minunata, ca in acele basme in care amandoi se iubesc la fel de mult si la fel de inocent. Insa partea imposibil de inteles de mine chiar si acum este cea in care incepusem sa simt unele influente negative care nu existau decat din partea mea. Si totul s-a distrus in acel moment de indoiala si frica…frica de un viitor prea lung alaturi de el…de aparitia rutinei si a problemelor de cuplu. Nici acum nu stiu. Tot ce pot sa-mi amintesc este ca imi doream sa fiu singura si apoi sa mai incerc si altceva, dar am fost egoista la momentul cel mai nepotrivit si m-a orbit atat de mult, incat nu mi-a mai pasat de ce simte el. Iar el a suferit foarte mult timp de 7-8 luni in speranta ca imi voi reveni…ca voi reveni la el la fel ca ultima data.
    In tot acest timp l-am ranit si mai mult. Iar un anumit moment nu-l voi putea uita…nu as putea reproduce suferinta din ochii lui cand stateam cu noul meu prieten de fata cu el. Ii era teama sa se uite in ochii mei pentru a nu izbucni in plans, dar un zambet abia schitat alaturi de ochii aceia mi-a aratat mai bine ca orice altceva cum arata o inima franta. Observam in acelasi timp, toata iubirea lui pentru mine, dar si toata suferinta simtita. Pe moment nu m-a afectat, ci mult mai tarziu…in tot acest timp el a ramas alaturi de mine la bine si la greu.
    7 luni mai tarziu, m-am trezit cu mai multi admiratori care imi asteptau raspunsul. Nu stiam ce sa aleg, asa ca i-am povestit unui bun amic de-al meu ‘ofertele’. El, in schimb, mi-a amintit de faptul ca fostul meu prieten inca mai tine la mine si ca mizeaza pe el ca m-ar face cea mai fericita. In seara aceea am meditat asupra a celor ce am discutat, am cantarit optiunile, dar in final am renuntat la metoda aceasta. Asa ca mi-am ascultat inima. Pentru un moment, am revazut in minte toate amintirile frumoase cu el si nu am putut decat sa zambesc…simteam ca eram fericita. Aflasem, in sfarsit ce era mai bun pentru mine. Nu mai fusesem atat de fericita de cand eram cu el. Ma indragostisem din nou, de data aceasta, pentru totdeauna. Am promis, am jurat. Riscam totul pentru el si nu-mi pasa de consecinte.
    Pentru urmatoarea data cand ne-am vazut am conceput un plan prin care sa-i demonstrez ca tin mai mult la el decat ar fi crezut. Dar destinul a vrut altceva. I-am soptit la ureche cat de mult il iubesc, fiind absolut paralizata ca sa mai pot face si altceva. De atunci a inceput cosmarul pentru mine. Raspunsul a fost cu totul altul decat cel la care ma asteptam. Mi-a spus ca ramane sa mai vorbim. De atunci mi-am dat seama ca ceva nu e in regula…ca exista posibilitatea sa nu se mai intoarca, sa nu mai simta la fel. De atunci a fost diferit. I-am explicat tot ce simteam si speram ca ma va intelege. Nici de data aceasta nu a fost altfel. Mi-a spus ca nu se mai putea. A suferit destul si incerca sa se imprieteneasca cu altcineva. A doua lovitura…era ca si cum s-ar fi despartit de mine iar…de data aceasta fara sperante de viitor. Si el a avut de ales intre mine si acea persoana, iar cu ea nu a mers. In timp ce eu asteptam sa isi dea seama ca la mine se mai putea intoarce, el probabil se gandea deja la o alta viitoare prietena.
    Am facut unele lucruri pe care nu le-am mai facut niciodata pentru nimeni, deoarece eu sunt o persoana mai retrasa, care nu face primul pas. Dar simteam atat de multa iubire in mine, incat trebuia sa-i demonstrez cat mai repede si prin orice mijloc ceea ce simteam. Ne-am mai intalnit o data. Era Ajunul Craciunului si prima zapada…ningea foarte frumos, speram sa fie un semn bun. Am vrut sa-i explic ce simt si sa-i si demonstrez, dar nu mi-a dat sansa aceasta…inca o lovitura. Se apropia ziua lui de nastere si i-am facut cadou cel mai frumos roman de dragoste pe care l-am citit ("Fiul risipitor", Radu Tudoran) care reflecta cel mai bine povestea noastra de dragoste si toate sentimentele mele. I-am scris dedicatie la inceputul cartii si la sfarsit, (daca a ajuns pana acolo) "P.S. I Love You". I-am oferit cartea alaturi de restul cadoului, facandu-i o surpriza la usa lui. I l-am oferit, l-am imbratisat, iar la sfarsit am completat totul cu un sarut. Poate cel mai profund pe care l-am simtit pana acum. Da, sigur e, acum imi dau seama cel mai bine. Totul parea un vis…pentru cateva momente simteam ca sunt intreaga din nou. Dar nu a durat decat cateva secunde. Ne-am despartit fara sa stiu ce simte. A doua zi isi sarbatorea majoratul. Am vrut sa fiu alaturi de el si iar m-a refuzat, spunandu-mi ca ‘trebuie sa vorbim’. Expresia aceasta intotdeauna vestea ceva rau, deci m-am simtit din nou cu inima franta…inca o despartire. La majorat am asteptat, si tot ce am primit de la el a fost un sarut pe obraz, deci raspunsul era clar. Niciodata nu am mai suportat un asa chin ca acela cand trebuia sa-l vad distrandu-se cu alte fete si aruncandu-mi o privire de genul ‘acum stii cum e?’. Din acea seara nu am mai vorbit. Dar nu a fost ultima lovitura. Dupa nici 2 saptamani am aflat de la o buna prietena ca ei 2 erau impreuna…a fost ultima ‘despartire’, pentru ca m-am simtit exact ca la prima despartire de el, cand mi-a rupt inima in infinite bucatele.
    De atunci au trecut aproape 3 luni in care ziua sau/si noaptea am varsat lacrimi care nu se mai opreau. Nu mai fusesem niciodata atat de lovita, de slabita, de parca toate acele lacrimi erau de fapt, sange: mult prea dureroase. Daca nu plangeam ziua, cat eram constienta, o faceam in vise, ori de fericire, cand se intorcea cu aceleasi sentimente, ori de suferinta prea puternica. Mi-am spus ca voi plange si 1 an in ritmul acela, dar puteam asta numai daca aveam o mica speranta, sa stiu ca mai exista o cat de mica flacara in inima lui.
    Desi azi suferinta s-a mai diminuat, am ramas cu aceleasi sentimente puternice, speranta fiind cu adevarat cea care moare ultima.
    Am jurat si ramane adevarat.
    Acum, si in viitorul cel mai indepartat,
    Te iubesc precum nu am mai iubit pe nimeni altcineva.
    Si nu mai am alta dovada decat inima mea.

Share This

Acest articol a fost publicat Marți, 10 Februarie 2009 la ora 17:06 in categoria Valentine's break-up, Dragobete make-up. Poti urmari comentariile la acest articol cu ajutorul feed-ului RSS 2.0. Poti sa comentezi si tu, sau sa pui un trackback pe site-ul tau. Tipareste acest articol