Maria T - Despartiti din Dorinta Altora

Revin cu o a doua poveste. De data asta povestea mea. E puţin altfel, ce e drept, căci nu e o poveste de despărţire, ci o poveste pe care alţii vor să o încheie. Ne-am cunoscut acum 2 ani, învăţăm amândoi la acelaşi liceu, şi tot de atunci suntem împreună. Am debutat mai timizi amândoi, deşi, evident, amândoi nutream sentimente unul pentru celălalt. Poate mulţi ar fi spus: „Ce să simţi la 15 ani?”, însă la noi era ceva inocent, ceva ferit de răutăţile din jurul nostru. Primul „Te iubesc.” a fost cel mai greu, iar apoi ne-am dat drumul amândoi sentimentelor. Apele erau liniştite pe lângă noi. Părinţii mei au aflat de existenţa lui, l-au cunoscut, nu aveau ce să îi reproşeze, însă ca orice părinţi, aveau rezerve în a accepta cu sufletul deschis relaţia. Dacă la început vorbeau de el cu „băiatul ăla”, acum îi rostesc numele, aşa că eu cred că sunt progrese.
Problema nu se punea cu părinţii mei, ci cu ai lui. După câteva luni de când eram împreună, ai lui au început să fie împotriva mea. Nici măcar nu mă cunoscuseră. Ceea ce cred că i-a deranjat cel mai tare a fost faptul că relaţia noastră devenea din ce în ce mai serioasă. S-ar fi aşteptat să se încheie, dar continua. Aşa că au considerat că trebuie să ia măsuri. I-au sugerat să se despartă de mine. Însă el nu a acceptat. Au început să mă jignească. Am trecut prin toate fazele posibile: au zis că sunt ţigancă, deşi sunt mai albă ca laptele, au zis că fac parte dintr-o sectă şi încerc să îi fac vrăji odraslei ei, când eu nu cred în tot ceea ce înseamnă lucruri „necurate”, au zis că sunt urâtă (nici eu nu pot să spun că mă consider frumoasă), dar cine sunt ei să mă judece, iar mai nou, porecla mea e „muma-padurii”.
Între tot acest scandal care mocnea, noi ne-am văzut de relaţia noastră. Aveam prea puţin timp la dispoziţie. Ne vedeam doar în pauzele din timpul şcolii, noi stând şi în localităţi diferite. Nici până în prezent situaţia nu s-a schimbat. Măcar un lucru e benefic: vin cu atâta drag la şcoală! Vacanţa de vară a trecut atât de greu, timp în care ne-am văzut doar de câteva ori, iar în rest, aveam telefonul şi messengerul. Când reîncepea şcoala, el le dădea deja vestea cea mare părinţilor săi: ne-am despărţit. Nu a ţinut prea mult, căci informatorii mamei lui ne-au pârât repede. Iar înverşunarea lor împotriva mea a crescut. Acum nu mai erau doar mama şi tatăl lui împotriva mea, ci tot neamul, asmuţit de spiritul guraliv al femeii impacientate că îşi pierde copilul pe mâna mea. Devenisem un subiect de discuţie permanent în familia lor. Ceea ce m-a deranjat pe mine a fost faptul că nu au venit la mine să discute cu mine, să mă cunoască, să îmi dea o şansă şi apoi, poate, să mă catalogheze. Ei doar au lansat acuzaţii nefondate, menite să mă discrediteze cât mai mult.
Într-o zi, când ieşeam din liceu, părinţii lui au oprit maşina în faţa mea. Parcă era o descindere, iar eu eram infractoarea. A ieşit mama lui şi m-a întâmpinat: „Buna ziua! Sunt mama lui … .” Eu i-am răspuns la fel, într-un mod mai politicos decât o făcuse ea. Pe el l-a băgat repede în maşină, să nu se bage cumva să mă apere. Şi mi-a zis aşa: „Pe băiatul meu să îl laşi în pace!”, pe un ton foarte imperativ. Nu mai ştiu exact cuvintele mele, însă ştiu că ea mi-a mai zis că eu i-am terminat băiatul, că el era „sufletul petrecerii” înainte să mă întâlnească pe mine, iar acum nu mai vrea să iasă şi el la un suc, la o discotecă sâmbătă seara, că e prea liniştit şi că eu sunt de vină. Acum, stau eu şi mă gândesc. Ce părinţi îşi împing copiii de la spate să iasă în locuri obscure? Nu am găsit nici după atâta timp un răspuns. Ca să nu mai spun că în urmă cu câteva zile îi aplicase o corecţie, aruncând cu nu ştiu ce prin casă după el, ceea ce i-a cauzat o rană urâtă la mână şi o cicatrice vizibilă şi azi. Eu am întrebat-o aşa: „Daca m-aş despărţi de el, iar el şi-ar găsi altă fată, a-ţi accepta-o?” Nu a ştiut ce să răspundă, a ezitat, s-a fâstâcit. Eu ce să înţeleg de aici? Apoi am mai adus nişte argumente să mă apăr, nu îmi amintesc ce, din care ea a înţeles că eu i-am zis că nu ştie să îşi crească copiii. Total fals.
Am trecut şi peste episodul ăsta, doar ce era să mai fac? În scurt timp a venit revelionul, petrecut împreună cu el şi nişte colegi acasă la o altă colegă. Ai lui ştiau că eu nu o să fiu acolo. N-am apucat bine oră 10, că apare şi frate-său în vizită, spionul de serviciul. Cu greu se lasă convins să nu ne dea în vileag, însă important e că a acceptat. Pleacă. Peste o jumate de oră, el primeşte telefon de la frate-său, cum că taică-său a aflat că eu eram acolo. Amândoi ne-am gândit că el era turnătorul. Dar nu era aşa. De fapt, un cunoscut de-ai lor a pus pariu cu „jupanul” pe o sticlă de şampanie parcă, că eu sunt acolo. Şi ce s-a gândit el? Să verifice. Ne-a găsit împreună,a făcut scandal, l-a bătut, l-a luat acasă şi i-au luat orice mijloc de comunicare. A fost cel mai nefericit revelion din viaţa mea. În loc de fericire, la ora 12 noaptea am avut parte de lacrimi.
Când a reînceput şcoala şi-a recuperat şi telefonul, calculatorul, tot, iar noi am decis că a pleca din incinta şcolii împreună. De acum era periculos. La 1 ianuarie 2008, oficial (pentru toţi ai lui), ne-am despărţit. Deşi au mai bănuit din când în când că suntem iar împreună, deşi lumea mai vorbea, nu aveau nicio dovadă, iar asta ne-a salvat cât de cât. Au tot încercat să îl ducă cu zăhărelul, să îl facă să mărturisească, dar nu au reuşit. Aşa a trecut un an, timp în care am fost împreună cu el şi părinţii mei la mare, iar ai lui nu au ştiut, am petrecut al doilea revelion împreună, de data asta cu final fericit şi am mai avut parte de mici „escapade.
De curând, am făcut imprudenţa de a merge iar pe stradă împreună. Ne-a văzut o rudă de încredere a mamei lui şi s-a dus direct la ea. A tunat şi a fulgerat, a ameninţat că vine iar la şcoală la mine şi mă face cu „ou şi cu oţet”, că vine şi vorbeşte cu părinţii mei şi îl lasă la uşa lor. Dar au fost vorbe goale. Însă, cine ştie? A trecut abia o săptămână. Parcă mi-e greu să cred că nu mai reacţionează, nu mai ia nicio măsură. E prea multă linişte. Şi nu e bine.
Însă eu sper că totul se va termina cu bine. De mă voi trezi cu o vizită neaşteptată, asta e, am mai trecut prin aşa ceva. Tot ce îmi doresc e să ţin această mizerie departe părinţii mei. În 2 ani de zile am reuşit să le ascund tot scandalul şi sper să afle doar atunci când eu voi considera momentul potrivit. Ar mai fi multe episoade de povestit, dar nu aş termina nici până mâine. Cert e că noi ne iubim, iar printre atâtea „desparţiri”, relaţia noastră s-a întărit şi mai mult. Mai avem de rezistat doar un an jumate. După aceea ne aşteaptă facultatea, ne aşteaptă un nou început, o noua viaţă împreună, aşa cum merităm. 

Share This

Acest articol a fost publicat Marți, 10 Februarie 2009 la ora 17:42 in categoria Valentine's break-up, Dragobete make-up. Poti urmari comentariile la acest articol cu ajutorul feed-ului RSS 2.0. Poti sa comentezi si tu, sau sa pui un trackback pe site-ul tau. Tipareste acest articol